La fel ca alte creații populare, jocurile pentru copii, numite odată „jocuri de petrecere”, reflectă viața socială care le-a generat, reproducând aspecte ale muncii sau ale scenelor de luptă. Jocul oilor amintește de o ocupație foarte veche a daco-romanilor, pastorația. Pentru „oi” oile înseamnă să le cobori toamna de la munte la câmpia verde, într-o zonă sau localitate lângă un râu, fenomen numit transhumanță. Există, de asemenea, presupunerea că ar fi un războinic de joc, momente de atac și apărare, dar multe dintre numele și expresiile folosite în joc sunt specifice pastorilor: căpitanul chemat și păstorul (conducătorul păstorilor), bățul se numește încă beat, intrarea pe câmp se numea intrarea strungului, jucător prins în mijloc – strungarul, jucătorii de prindere – pascari (de la pășunat) sau echipa la pășunat.
În ceea ce privește zona de practică a ovinelor, aceasta acoperă aproape toate comunitățile românești și se extinde dincolo de granițele țării. În schimb, oile lipsesc cu desăvârșire din toate jocurile jucate în Imperiul Bizantin, din manifestările populare tradiționale și din vocabularul slavilor, bulgarilor și maghiarilor. Enigma originii oina este deseori exploatată de jurnaliști superficiali în căutarea unor istorici senzaționali sau regimentați politic, care au ajuns să extrapoleze diferite coincidențe ale numelor sau simplă bizaritate la nivelul ipotezelor istorice. au fost folosite (unele există încă) pentru a identifica localități sau râuri în întreaga țară, dar originea exactă a acestor nume de locuri nu este cunoscută. Nu este exclus ca o zonă a țării să fie numită odată o oaie. De asemenea, seamănă cu arhaisme din alte limbi și îl găsim, cu semnificații incerte, în Ion Neculce și Dimitrie Cantemir.
În mod identic, cuvântul minge avea multe regionalisme: „subțire” și „mică” în părți din Tecuci, „grămadă” și „lapte” în Transilvania, „plămân” în Banat, „suc” în Ohrid și în Bitolia „top” ” Sau „topca” (cuvânt turcesc care înseamnă minge). Acestea sunt considerate a fi „bazele” încercării, fără succes până acum, de a sugera originile pecenege, cumane sau turcești pentru oi sau, abuzând de asemănarea cu cuvântul rătăcitor, pentru a induce ipoteza că oaia a fost jocul rătăcitorilor. , adică a populațiilor instabile – de fapt, interesul a fost să inducă concluzia că oamenii care joacă oile erau privați de apartenența la un anumit teritoriu, prin urmare nu puteau face revendicări asupra spațiului în care trăiau.
Valul teoriei latiniste a originii poporului român, creat de Imperiul austriac și răspândit prin Școala Transilvană, nu a ocolit niciun obstacol: profesorul Radu Corbu, marele animator al jocului, a fost unul dintre cei care au căzut în această capcană și a argumentat în cartea sa de popularizare Oina-jocul cu mingea gimnastică, din 1899, originea latină a numelui, implicit al jocului. Chiar dacă nu știm încă mai multe despre originea sa, nu putem să nu fim surprins că sunetul acestui cuvânt ascunde ceva mistic și chiar și românii care nu-i cunosc pe deplin semnificația vibrează în interior când îl aud. Este evident că asociația de identitate româno-Oina îi deranjează pe unii și nu ar fi de mirare că cei care se joacă cu istoria anunță „descoperirea” de documente sau dovezi arheologice după modelul „mormântul lui Iisus”, urmat de lansarea ipotezelor. nou, halucinant, care ar fi apoi legiferat ca „final”: să ne amintim doar perioada anilor 1950, când s-a „demonstrat științific” că limba română este de origine slavă!
Ceea ce se știe cu siguranță este că oile au fost întotdeauna transmise din generație în generație, iar primele surse scrise, care se bazează și pe tradiția populară, apar începând cu secolul al XVIII-lea, perioada în care oile au început să fie practicate în orașul. Unele materiale care popularizează oile menționează perioada domniei lui Vlaicu Voda (1370) ca prima atestare a jocului, folosind ca sursă drama istorică „Vlaicu Voda”, scrisă în 1888 de Alexandru Davila. Este o dovadă de superficialitate a face o astfel de confuzie între o operă literară, care reprezintă doar o viziune poetică a vieții la curtea regală din acea perioadă și un document istoric, singurul care poate oferi o anumită certitudine.
Primele știri scrise despre existența vânatului oilor au fost identificate de marele istoric și patriot Nicolae Iorga, care o menționează în cartea „Observații și probleme ale Banatului”. Știrea datează din 1763 și este furnizată de preotul Nicolae Stoica din Hațeg, care a consemnat, pe un cazan de la Ramnic, anii petrecuți la Timișoara: jucându-se cu copiii în curtea bisericii o variantă a jocului oilor, lopata mică. Medicul din Mureș, Istvan Natyus, în Manualul de dietetică, tipărit în 1782, menționează că educația fizică este absolut necesară pentru sănătatea corpului și a intelectului și descrie în detaliu beneficiile